1
A5 Studio Space
str.Piata Amzei 5

0724583852

Studio A5 este un spațiu de creație care găzduiește temporar proiecte ale Asociației Ephemair ca Noaptea Albă a Galeriilor, Weekend-ul Galeriilor sau ART on DISPLAY alături de alte evenimente realizate în colaborare cu alți parteneri. Programul ARTonDISPLAY, inițiat și organizat de către Asociația Ephemair din 2014, reflectă în vitrinele unor spații neutilizate temporar sau amplasate în imobile cu un grad de risc ridicat pentru accesul public starea de fapt a artei contemporane românești, activând totodată spații urbane din București și atrăgând atenția asupra unei probleme încă nerezolvate legate de comfortul urban din acest oraș prin prezența intervențiilor si instalațiilor site specific.

Muzeul Benzii Desenate

INSTALATIE
Tip eveniment
FOCUS NAG
Perioada Expozitie
05.10.2018 - 05.11.2018
Program
  • 19:00 - Deschidere
  • 03:00 - Inchidere

"Muzeul Benzii Desenate" este un proiect pilot dezvoltat de Alexandru Ciubotariu, care a avut un spațiu fizic doar în 2011 la MNAC dar care continuă să existe sub formă de expoziții, conferințe, albume etc. Spațiul A5 Studio va oferi găzduire timp de o lună “Muzeului Benzii Desenate” în cadrul expoziției “Cultura artist-run – critică, rezistență, evadare„ curatoriată de Igor Mocanu. Cultura artist-run – critică, rezistență, evadare" prezintă o scurtă istorie a spațiilor independente active în București și nu numai care au avut o influență semnificativă în istoria culturii contemporane din România ultimilor peste zece ani. Expoziția va fi deschisă publicului timp de o lună de zile în spațiul Rezidenței BRD Scena9 care în ultimele ediții ale Nopții Albe a Galeriilor a găzduit producțiile speciale ale acestui eveniment. Programul va cuprinde conferințe, artist talk-uri, tururi ghidate și nu în ultimul rând programul educațional "Care-i faza cu arta contemporană?" prin care dorim familiarizarea categoriilor mici de vârstă cu fenomenul culturii contemporane. Proiectul special NAG "Cultura artist-run – critică, rezistență, evadare" este extins în mai multe spații din București: - Rezidența BRD Scena9 - locație principală pentru proiectele: Centrul pentru Analiza Artei [Centre for Art Analysis] (CAA) - Lia Perjovschi / Galeria Nouă - Aurora Kiraly / ÎNCEPEM, 2020, Școala Generală - Vlad Nancă / Paradis Garaj - Claudiu Cobilanschi / CLub Electroputere - Adrian Bojenoiu & Alexandru Niculescu / Jumătatea Plină & Sâmbăta Sonoră - Anamaria Pravicencu & Octav Avramescu, Lorgenale - Jean-Lorin Sterian / Biroul Melodramatic - Alina Popa & Irina Gheorghe / Postspectacol - Ion Dumitrescu & Florin Flueraș - A5 Studio Space -proiect: "Muzeul Benzii Desenate" - coordonator: Alexandru Ciubotariu (Ciubi / Pisica Pătrată) - Alert Studio - coordonatoare: Raluca Demetrescu - Atelier 030202 - coordonator: Mihai Zgondoiu MACAZ - teatru coop - coordonator: David Schwartz" “Atunci când vine vorba de cultura artist-run din spațiul occidental, critica și teoria artei contemporane par să fi căzut de acord asupra câtorva repere cronologice importante: cultura artist-run a luat naștere în occidentul european și transatlantic, cât și în unele țări din Asia-Pacific, în anii ’70, iar că despre un discurs care să circumscrie evoluția acestei culturi se poate vorbi abia după 2000. Sigur, teoretizări individuale, luări spontane de poziție, declarații de intenție care să vizeze cultura artist-run au existat și înainte de începutul secolului XXI – un jalon de neocolit în această ecuație istorică fiind eseul artistului AA Bronson din 1983, „The Humiliation of the Bureaucrat: Artist-Run Centres as Museums by Artists” –, însă momentul cheie îl constituie, cred, inaugurarea de către curatorul Keith Wallace în 2004 la Vancouver a evenimentului InFest: International Artist Run Culture, el însuși o reeditare la scară intercontinentală a internaționalelor FESARS de la Stockholm din 1999 și Space Traffic din Hong Kong care a avut loc în 2001. În România postcomunistă, spre exemplu, spațiile artist-run, au însemnat, de fapt, un soi de refugiu de rezervă în confruntarea cu două tipuri de absență. E vorba, mai întâi, despre absența unui sistem liberal coerent al pieței de artă, iar apoi, de absența unor politici muzeale publice de achiziție. Deși primele instituții de artist apar la București în anii ’30 recrutate din rândurile avangardelor istorice – între care cea mai cunoscută și longevivă fiind Studioul de Arte Decorative înființat de integralistul M.H. Maxy, alături de Corneliu Mihăilescu și Hans Mattis-Teutsch, într-un context în care muzeele și galeriile de stat puteau fi numărate pe degete, iar galeriile comerciale erau, de fapt, simple excrescențe ale celor câteva colecții private existente. În fapt, imediat după Marea Criza din 1929-1932 cultura și artele au început să se confrunte cu o criză a lipsei de reprezentare. Atunci au proliferat pentru prima oara sute de asociații, uniuni, sindicate, ligi care suplineau lipsa de reprezentare politică pe un fundal din ce în ce mai radicalizat către dreapta. Pe fundalul acestui vid democratic, tot atunci apare Sindicatul Artelor Frumoase, străbunica UAP-ului, care, spre deosebire de Societatea Scriitorilor Români, străbunica USR-ului actual, care era o instituție burgheză și elitistă, SAF era o instituție muncitorească, de stânga, care se interesa de drepturile muncitorilor în domeniul artei. Situația nu s-a schimbat însă prea mult după 2000, când, în special după 2007, cultura artist-run și apetența instituțională a artiștilor a început să prolifereze mai mult ca oricând. În paralel cu spațiile artist-run, au început să activeze mai multe colective artistice neatașate unui spațiu expozițional anume. Dacă într-un studiu din 2014 înțelegeam să întrevăd în această proliferare o formă de colaboraționism contemporan al artiștilor cu instituțiile financiare ale puterii, când aceștia își racordau demersurile la cele mai insuportabile forme ale autogestiunii, în timp am putut observa că aceeași cultură de tip artist-run poate genera noi forme de critică a paradigmei autogestiunii, poate crea spațiu de rezistență și poate duce la noi coagulări comunitare, într-un spațiu public din care statul se retrage pe zi ce trece tot mai evident, lăsând în urma sa același vid democratic ce amintește de anii ’30. Cred că acest tip de revizuire periodică este mai mult decât necesar, pentru o cunoaștere competentă, la zi, a specificității sferei artei contemporane din România.” Iogor Mocanu mulțumiri: MNAC Muzeul Național de Artă Contemporană