5
Casa Artelor
str. Augustin Pacha nr. 8

+40784253449

Asociatia Culturala Contrasens este un ONG fondat în 2015 care dezvoltă și implementează proiecte din domeniul artelor vizuale, Educație prin cultură, educație și formare culturală pentru copii, tineri și adulți. Asociația Culturală Contrasens este un centru pentru artă contemporană și artiștii contemporani, o platformă pentru educație, formare și creștere prin cultură. Susținem și documentăm producția de artă contemporană românească și o promovăm atât în România, cât și în străinătate; ACC acționează ca o interfață între artiști, public și sponsori pentru a face spațiul cultural accesibil, inclusiv și pentru a angaja noi publicuri cu arta contemporană. n ultimii ani Contrasens a pregătit tineri absolvenți în management cultural, critică și jurnalism cultural. Experiența noastră este în mediere și programele de educație non-formală bazate pe artă, inclusiv gândirea critică prin artă, în curatorierea și producerea de proiecte de artă vizuală cu o dimensiune politică și socială declarată, construită pe artă, ca formă și modelare socială și politică. ARTA PRAXIS POLITIC. Organizația noastră își propune să se angajeze în proiecte care se concentrează pe arta angajată social, pe educația prin artă și pe noile abordări de implicare a publicului larg în arta contemporană, construite pe sinergia dintre societatea culturală locală și internațională, între artă, cercetare și educație, între părțile interesate publice și private.

WE TRANSFER: Art and Politics in Appropriate Hands

ARTA CONCEPTUALA


Tip eveniment
VERNISAJ la NAG
Perioada Expozitie
01.08.2019 - 15.11.2019
Program
  • 19:00 - Deschidere
  • 22:00 - Concert Utopus
  • 02:00 - Inchidere

Astăzi știm că noțiunea artei în spațiul public s-a încărcat cu o anumită redundanță deconcertantă încă de la finele anilor ’90 și începutul anilor 2000, atât în arealul a ceea ce la vremea respectivă era considerat drept „Occident”, precum și, mai târziu, în Europa Centrală și de Est. Cu toate acestea, a face astăzi din nou operațională această noțiune este nu numai util, ci și necesar. Însă pentru a străbate drumul de la utilitate la necesitate, ar trebui să facem un exercițiu de reamintire. Noțiunea de spațiu public ca loc de manifestare a artei s-a afirmat încă de la finele anilor ’60 și începutul anilor ’80 în teoria artei contemporane, precum și în cadrul practicilor de mediere curatorială, prin translarea conceptului de „sferă publică” (teoretizat de Jürgen Habermas) și aplicarea acestuia în domeniul practicilor de expunere. După ce fusese scoasă din muzeele dărâmate simbolic în prealabil de către avangardele istorice, arta era chemată acum, o dată în plus, să asume rolul pedagogic al scurtării drumului până la propriul public, să și-l apropie scoțând în afara circuitului receptării orice prezență instituțională care până atunci nu făcuse decât să îngreuneze drumul publicului până la ea, făcând totodată din expunere un loc privilegiat al contemplării burgheze. Vechiul și nobilul deziderat al democratizării accesului la artă își găsea acum un nou aliat în instituirea oarecum fortuită a geografiei spațiului public, în care arta nu se mai contemplă, ci se produce prin coparticipare. Către finele anilor ’90 și începutul anilor 2000 spațiul public cunoaște o nouă mutație, devenind locul de întâlnire al artei cu politicul. Scopul coborârii artei în spațiul public nu mai este acela al apropierii de publicul acum ceva mai numeros, ci de implicare cu orice preț a acestui public în cadrul exercițiului democratic. În România și Republica Moldova, spre exemplu, redescoperirea și cucerirea spațiului public devine vocală și de maximă actualitate în anii 2000, în cadrul mai multor evenimente de tip bienală, festival, periferic, ca efect al proliferării culturii de tip artist-run, care a generat un tip de artă inerent politică și o nouă practică a asocierii și cooperării. Cultura artist-run iese din undergroundul independent și alternativ atunci când sfera publică este marcată de o anumită deficiență instituțională a reprezentării artei; atunci când artiștii nu se mai simt reprezentați de nimeni, își creează propriile structuri ale reprezentării. Soluția self-managementului de tip artistrun ține, de aceea, în arealul est-european, nu atât de un reflex consensual al comunității artistice, cât de fatalitate. Aici suntem independenți și alternativi nu fiindcă așa vrem noi, ci pentru că nu avem încotro. Nu întâmplător, sfârșitul anilor 2000 din România cunosc o ebuliție fără precedent a culturii de tip artist-run, iar noțiunea de artă în spațiul public este readusă în centrul practicilor curatoriale. Acum este momentul când expresia „artă în spațiul public” devine redundantă, fiindcă, așa cum o afirmase Bogdan Ghiu, arta nu este în spațiul public, „arta este spațiu public”. Întrebarea pe care am tot ocolit-o până acum, însă de care nu mai putem scăpa de-acum încolo este: care mai sunt funcția și sensul spațiului public astăzi, la finele celui de-al doilea deceniu al secolului XXI? Dacă la început sfera publică făcea loc contemplării artei, creându-i un spațiu public al ei, dacă mai apoi în acest spațiu creat arta își dădea întâlnire cu politicul, contaminându-se reciproc și determinându-se reversibil, dacă și mai recent spațiul public devenea tribună de exercitare și manifestare a politicului de către artă, astăzi spațiul public este pregătit să ofere artei sprijinul pentru acțiune politică directă. Nu este deloc fără sens că tocmai acum artișii candidează performativ la președinție (cum este „entitatea” artistică a Candidatului la Prețedinție / Florin Flueraș & Ion Dumitrescu), patrulează la metrou în sutană și caschetă (cum a fost acțiunea grupului Voina) sau mărșăluiesc în stradă în odăjdii de chevlar (ca în acțiunea Bertei Jayo). Diferența dintre modul de operare politică a artei acum zece ani și modul de acțiune din prezent constă în trecerea fină de la vot la protest. E vorba, desigur, de o subtilă radicalizare în modul de a opera al artei, însă aceasta survine pe fondul unei imixtiuni tot mai frecvente a puterii în zone considerate până mai ieri predilecte artei: primari care asumă viziuni curatoriale, ghettoizând sau gentrificând comunități pe criterii etnice cu ajutorul gardurilor mânjite frumos cu graffiti, preoți care cenzurează sau dau cu aghiazmă pe lucrări de artă ori expoziții întregi, polițiști care afectează integritatea fizică a unor instalații de artă contemporană în spațiul public, după ce tot ei aprobaseră executarea proiectului ș.a.m.d. E limpede așadar că instituțiile mai mult sau mai puțin coercitive ale puterii invită la un schimb de roluri, provocând artiștii să ia locul primarilor, al clerului și al poliției. Nu s-ar fi ajuns aici dacă arta ar fi asimilat mai bine lecția spațiului public oferită de tulburii ani ’90, prin reactualizarea operativă a două concepte juridico administrative neglijate, iar acestea sunt „teritoriul” și „contractul”. Jean-Jacques Gleizal este cel care atrăsese atenția încă din 1994 asupra acestor două noțiuni prin care arta în spațiul public își recapătă sensul și demnitatea instituțională. Gleizal opunea „teritoriul” noțiunii de „local”, întrucât dacă localul ține de o viziune centralistă asupra artei, teritoriul devine loc de sinteză, coordonare și incluziune, tot așa cum, din punct de vedere administrativ, descentralizarea înseamnă autonomizarea colectivităților, ținând de o politică de teritorializare a autonomiei și solidarității. În același timp, subliniază Gleizal, procedura „contractului” instaurează un nou raport de responsabilitate, autonomie și respect între principe și artist, între puterea politică și arta politică, fiind convins că puterea politică are multe de învățat din eforturile artei de a construi un cadru democratic de funcționare a societății înțeleasă în sens colectiv. Spațiile care așteaptă astăzi arta să se manifeste în mod public sunt, de aceea, tocmai instituțile puterii, care vor fi provocate acum să delege artiștilor legislativul și executivul, creând premizele unui model social cu adevărat umanist și având menirea de a retroceda comunității funcțiile cunoașterii, acelea datorită cărora, prin artă, devenim mai demni și mai liberi. După cum cred că s-a înțeles până aici, provocarea majoră adusă artei nu mai este aceea de a se exhiba în spațiul oferit de către putere ca fiind public, ci de a face să fie din nou public un spațiu confiscat de către putere, fie aceasta politică sau financiară.