Exercițiul propus în expoziția Nu mai plânge, Gili constă în confruntarea cu acest corp de lucrări noi fără a apela la preceptele modelate de ghizii interpretării artei, așa cum sunt istoricul, curatorul și filosoful. Ca privitor, ești invitat să te întâlnești cu un tip de imagine fără a fi nevoit să faci uz și abuz de beția de înțelesuri și de ancorele impuse de maeștrii argumentării. Ești singur în fața imaginii, în afara unui grilaj narativ, întrebându-te cine privește pe cine. Jocul „plânsului lui Gili” are tocmai această calitate de „joc al minții”, care ne amintește de condiția tragi-comică a limitelor argumentului și logicii. Imaginea, cu înțeles de fenomen iconic activ, așa cum a propus Hans Belting, și cuvântul, cu înțeles de element structural, așa cum a rămas moștenit de la structuraliști, sunt două lumi imuabile și opuse, între care nu se pot prestabili legături de fond. Imaginea nu poate fi surprinsă și dezvăluită cu ajutorul cuvintelor și, adesea, dispare când e redusă la adevăr, istorie și politici culturale. Caracterul „fantomatic” al imaginii, cu înțelesul conferit de Aby Warburg, când se referă la pathosformel (formele pathosului) stabilește o relație tocmai inversă cu înțelepciunea — imaginea e cea care posedă privitorul, tot așa cum un dybbuk posedă trupul fără vlagă al îndrăgostitului, citând o metaforă a lui Georges Didi-Huberman. Gili Mocanu este unul dintre cei mai semnificativi artiști contemporani care se afirmă începând cu 2000, dar nu e un reprezentant emblematic al unei generații anume; iconografia picturii lui e împletită cu referințe gnostice și oculte, dar el nu e un mistic în sensul dur al termenului și nu continuă o tradiție locală; iar condiția lui de artist contemporan nu se pliază în mod specific pe tipologia artei contemporane. În acest fel, putem observa că, pentru Gili Mocanu, imaginea nu descinde dintr-o împrejurare, nu e un teritoriu al narațiunii și al expresiei, nu e un construct discursiv, nu e un domeniu al reprezentării sau al anti-reprezentării naturalului — ci, mai degrabă, imaginea e un martor al scufundărilor proprii în lumile sub-naturale și supranaturale, constituit dintr-o suită de semne și simptome topite, întâmplător, în pictură.