13
NO!HAI Ambasada Creativă
Piața Mică 3

No!Hai debutează ca spaţiu de creaţie în centrul istoric al Sibiului, dedicat dialogului între artişti, între artişti şi public, între formatori şi participanţi. Un concept de galerie mică şi atelier de creaţie, care şi-a propus să devină ambasadă pentru o paletă eclectică de forme de expresie şi reprezentanţi ai peisajului cultural local, să pună în comun idei şi să genereze noi proiecte culturale şi educaţionale.

Noi ne-am iubit în pandemie

MULTIMEDIA


Tip eveniment
DESCHIS si la NAG
Perioada Expozitie
14.10.2021 - 20.11.2021
O primă culegere de poezie... Chip de heruvim și talent pentru alți zece, Iustinian Turcu alături de Raluca Coșăreanu și Alexandru Cînean surprind încă o dată. 47 de poeme scurte, sau 47 de trepte de coborâre către sine, 47 de vise ce i-au crescut deodată în tavanul sufletului, învăluite de pensula creatorului vizual care vine în întâmpinarea poemelor cu 11 ilustrații realizate în tehnică mixtă, care vor fi expuse în galeria NO!HAI Ambasada Creativă, însoțite de universul sonor al compozitorului de muzică Claudiu Urse. Evadat parcă din pagini mozartiene, Cherubino cutreieră ținuturi stranii, nu știe, și de altfel nici noi nu știm încă, dacă provocările sale nu sunt decât vorbele actorului, proaspăt ieșit din scenă, peste care au trecut deja câteva valuri de spaime și imagini. Oricum ar fi, ele i s-au lipit de piele și mai ales de suflet. „Noi ne-am iubit în pandemie”, iată primul vers, primul avertisment, deși totul începe pe un tărâm magic, cel al visului sau al teatrului, cu prinți și acrobați, magicieni și spiriduși. Alunecăm treptat de la forța exuberantă a tinereții, cu teama secretă a vulnerabilității, și cadența zilelor și avalanșa timpului ce vine peste el, la trei întâlniri teatralizate cu Moartea, cotoroanță ridicolă și neputincioasă. Mirosul puternic al vieții îl atrage, dansează cu stelele și revine, ca orice slujitor al Thaliei, la bachantele lui Dionis, acolo unde s-a născut teatrul, masca și contra-masca, singurătatea, cu atracția sa morbidă, dansul diavolesc al celulelor, o noapte a walpurgiei personală. Conștiința histrionică e puternică și nostalgică, „și ce frumos credeam că joc”. E într-un fel o răfuială/atracție cu condiția sa de actor, de care nu se poate dezlipi. Șirul iubirilor din viața sa e rapid evocat, rămâne doar ultima poveste, trăită ardent, o erotică fierbinte, confesiuni intime, notații crude, cu detalii directe, indecentul devine poezie, apoi valsul trist al despărțirii, erotismul confruntat direct cu divinul... Din nou întrebarea, și dacă toate astea nu le-ar fi trăit decât pe scenă? Dresor de fantome ale trecutului așteptând să vină cineva să-l trezească. Și dacă pandemia nu a fost decât un vis? Vis nebun al unui actor și al unui artis vizual, dornici de viață și de iubire...