Introspectivă, dar nu strict autobiografică, expoziția reprezintă linia încâlcită pe care Ioana Iacob o urmărește în arta sa, și anume observația și asumarea inevitabilei dualități ale feminității, mai ales în cazul artistelor femei. De această dată mediul picturii, deși beneficiază de un loc central, este pus în asociere cu o varietate de alte tehnici care creează o atmosferă mai intimă potrivită atât cu conceptul cât și cu spațiul în sine. Prin juxtapunerea de lucrări se subliniază nu doar pendularea care reiese din căutarea unei spiritualități meditative și simultanul efort depus în numele superficialității ci și constantul echilibru instabil și fragil al unei existențe ce vrea să se dedice artei, dar se împiedică de viața propriu-zisă.