
„Citate clasice antice (portretul lui Hermes, Venus, Laocoon) sunt recuperate de Dragoş Neagoe, modelate, apoi supuse diferitelor degradări fizice. Sculptorul intervine în materialitatea obiectului pentru a accelera eroziunea şi degradarea materiei. El privește actul distrugerii ca procedeu generator de noi forme. Dragoș Neagoe este un iconoclast în măsura în care el alterează imaginea și o transformă în noi forme vizuale, nu în sensul în care degradarea imaginii echivaleză cu dispariția ei. Prin procesul de creare a unor forme de artă care se autodegradează, Dragoş Neagoe reduce egocentrismul producătorului operei și anulează astfel puterea creatorului asupra obiectului. El pune astfel în discuție relaţia creatorului cu opera de artă, dar şi statutul creatorului, dacă ar fi să-l cităm pe Gustav Metzger, care introducea în anii ’60 termenul de „artă auto-distructivă”, în manifestul său „Auto-Destructive Art”. Ceea ce sublinia Metzger și ceea ce reia Dragoș Neagoe – prin recursul la citatul cultural al „operei de artă auto-distructive” – nu reprezintă nicidecum distrugerea operei de artă, ci capacitatea de a observa și a valorifica actul dianamic al degradării în ideea generării noilor forme. Expoziția lui Dragoș Neagoe este complexă și analizează etapele degradării fizice atât cu mijloacele sculpturii, desenului, dar şi artei video. Probabil, pe lângă problematica raporturilor de putere, o altă dimensiune pe care Dragoș o dezvoltă în lucrările sale, este analiza etapelor degradării umane, atât cea provocată de factorii naturali ai timpului, dar și de intervenția distructivă a omului.” Raluca Băloiu, curator