Moment aniversar sau moment post existențial - plasat într-un scenariu post-apocaliptic - când existența noastră nu mai are de-a face cu supraviețuirea (deja clasată), ci mai degrabă devine o vedenie, deloc aievea. 1 sau 10 ani înseamnă același lucru față de un timp la care ne raportăm acum, un timp total, continuu, atemporal, timpul culturii noastre a tuturor (iarna vrajbei noastre). Nu vorbim de supraviețuire, de rezistență, vorbim de existență. Acum la 10 ani ajungem să ne întrebăm nu dacă vom rezista, ci dacă am existat vreodată. Privim în jur spre alte locuri ferite de acest deșert crud de asfalt în care absolut tot pare să dispară în fața unui monstru care înghite tot (inclusiv oamenii) și transformă tot în asfalt, mașini și office buildings. Cine sunt acești oameni care constituie așa-zisul sector independent, independenții, sau mai degrabă ce sunt ei? Ce tip de condiții le-a dat naștere, ce i-a ținut în viață până acum și când vor fi sacrificați? Pentru ce vor fi sacrificați? Vor fi ținuți minte? Luăm mostre, probe ale existenței, prezenței, ocurenței lor atât de rare. Ei sunt acum ai noștri și noi suntem ai lor, sfârșitul lor este sfârșitul nostru. Privirea lor este privirea noastră. Vorbim de colectiv de o privire colectivă care ne privește înapoi, care stabilește, decretează destinul nostru în mod concis, direct, trasat, clasat. Mesii. Concluzii nu avem, avem doar voci care șoptesc molcom, vorbesc despre noi acum, înapoi și înainte, tot simultan. Anii 90, 2000, 2010, 2020 sau 20 20 sunt totuna. Artă? Nu mai e despre artă și posibil că nu a fost despre artă vreodată. Ceea ce numim acum artă e doar pretext pentru viață, pentru a fi. Ce mai e de făcut? Sună absolut cunoscut acest enunț, pentru că este cunoscut. Găsim ceva care să justifice faptul în sine de a face ceva, de a acționa sau de a continua? Poate inerția să rămână, cea care să ne împingă. Desprinși însă de ea, desprinși de punctul dinapoi și de cel dinainte rămânem ficși, inerți, perplecși.