BACKSTAGE. Unofficial. [ An event ARTHUB ] Se vorbește mult și des astăzi despre artă, atât de mult încât cuvântul în sine a devenit inflaționar, un fel de etichetă ajustabilă oricărui domeniu. Termenul are atâta distincție și prestigiu încât încununează orice reușită profesională, de la gastronomie până la zidărie, de la strategia unui antrenor de fotbal până la șofatul dezinvolt al unui taximetrist. Și totul se explică prin identificarea lui cu dovezile de măiestrie profesională, de meșteșug și talent, de maximă creativitate, nemaifiind o apreciere laudativă, ci o reverență făcută înaintea excelenței. Este superlativul absolut, înălțimea nemăsurabilă, piscul. Și cu toate acestea, domeniul care l-a promovat nu mai este sigur de criteriile aplicabilității sale. Arta vizuală, cea contemporană mai ales, refuză alinierea valorilor în funcție de aceste date, și o face nonșalant, aproape ostil, atunci când e vorba de o practică așa cum este pictura, sancționând artiștii dispuși să-și etaleze moștenirea genetică (talentul) sau susceptibili de a recurge la fondurile acumulate prin efort – măiestria - pentru că de ceva vreme ele nu mai reprezintă virtuți, iar utilizarea lor compulsivă este resimțită drept un abuz care autodizolvă. Mai mult decât oricând se discută despre medierea actului artistic, căile de acces spre lucrarea de artă autonomă, că actul de creație nu este – nu trebuie să fie – prilej de jubilație narcisistă și autoreferențialitate. Este totuși de cântărit atent fenomenul de vârtej (și vertij) declanșat de acest adevăr de bun-simț, care a antrenat manifestarea artistică la nivelul galeriilor de artă (cele private, mai ales) din toate centrele artistice importante ale țării, cum ar fi București, Cluj, Iași sau Timișoara, cedând spațiu și câtorva cazuri la limită (când originalitatea, ca expresie finală a creativității autentice, este substituită de expresivitatea originală a unei abjurări). Nu se mai poartă frumosul, ci autenticul. Iar când vorbim de pictură, dintr-un reflex defensiv și dintr-o rapidă nevoie de asimilare, artiștii (cei tineri, mai ales) recurg preponderent la expresia dezinvolt-rebarbativă, mai puțin vulnerabilă dinaintea unui aparat critic de specialitate. Astfel stând lucrurile, practicarea picturii tradiționale (de șevalet) devine, fără să vrea, o practică, dacă nu vetustă, oricum dificil de clasificat în marea și versatila ierarhie de valori din câmpul artei contemporane. Iar când lucrurile se înfățișează astfel, e greu de presupus că o mână de oameni educați și perfect consolidați în alte profesii decât arta, să se retragă pe o insulă și să se dedice dintr-odată, aproape total, acestei intreprinderi în care ponoasele întrec la potou foloasele. Și totuși, în inima Brașovului, în chiar centrul său istoric, acest grup de artiști perfect omogen s-a încolonat itinerant și temerar, de mai bine de un an, pe pojghița subțire a artei contemporane. Spre deosebire de artiștii obișnuiți, înscriși orgolios în actul de creație, cei din spațiul-atelier ArtHub (așa se intitulează această insulă autarhică) săvârșesc, prin branșarea la artă, un exercițiu asemănător mai curând cu cel al kenozei. Aceasta explică univoc (și mai presus de caracterul și identitatea morală a fiecărui artist în parte) permeabilitatea și plasticitatea dinaintea temelor diverse pe care și le propun împreună, într-un proiect personal sau colectiv, frăgezimea abordării fără constrângeri sau prejudecăți. Astfel se explică excelenta funcționare a unui grup în care fiecare dintre participanți si-a regăsit sinele imediat după ce a considerat ca necesar faptul de a și-l pierde. Lucrările selectate pentru întâlnirea cu publicul de artă însumează tot atâtea dovezi ale refuzului expozanților de a se lăsa confiscați de cotidian, printr-o răsucire bruscă cu fața către el, întâmpinându-l cu detașare, observându-l critic, sau, dimpotrivă, executând o mișcare de apropiere, de perfectă asimilare. Expoziția BACKSTAGE. Unofficial reprezintă o invitație la un parcurs răbdător, limitat spațial, printre șevaletele (acum aliniate și livrate sub formă de instalație), schițele și lucrările din atelier (executate mai des pe pânză, dar și în alte medii, precum hârtie și lemn), expuse fără ostentația comercială a spațiilor de resort, dar cu recomandarea expresă, făcută vizitatorilor, de a recupera vizual, nu performanța sau meșteșugul, ci expresia unei conștiințe artistice incipiente, pe alocuri aproape neverosimil de cristalizate. Prezentarea atelierului în forma sa epurată este ipostazierea devenirii celor care îl frecventează, stadiul intermediar dintre crisalidă și fluture, dovada peremptorie a unor aspirații care devin treptat legitime. Aceasta expoziție/atelier-deschis este doar o etapă, inaugurală, care face posibilă o furișă căutătură prin gaura cheii la următoarele, nesfârșite, care o așteaptă.