,,Îmi imaginez că tot Bucureștiul pleacă spre pădurea seculară Slătioara într-un weekend. 2 milioane de oameni trec cu cea mai mare grija printr-o pădure unde lichenii, ciupercile, buștenii, gândacii, toți sunt atent aranjați de ochiul magic al naturii. În urma acestui eveniment, în urma milioanelor de pași, deși atenți, pădurea este distrusă. Este totuși considerat general adevărat că este bine să dezvolți o relație intimă cu natura pentru a avea experiența respectului și aprecierii față de ea.’’ Marco Verhoogt Primul solo show al lui Marco Verhoogt pornește de la un paradox: impulsul de a te contopi cu natura și, în același timp, de a-i păstra autonomia. Lucrările sale nu sunt declarații, ci mai degrabă repetiții, scene experimentale în care atenția e autentică, dar și stângace, ca la început. Pe marginea drumului stă un urs de lemn, așteptând să fie mângâiat. Scoici și pietricele așezate pe marginea unei căzi sunt deodată domesticite straniu, dezlocate, umede, strălucitoare. Un personaj hibrid, jumătate om, jumătate câine, strânge în brațe un os mult prea greu pentru propriul corp. Aceste obiecte devin proxy-uri, experimente ale proximității, care te întreabă cum să ții, să privești, să mângâi, să aduni, fără să distrugi. Viziunea artistului se joacă cu ideea de armonie, construind o serie de încercări și eșecuri în negocierea unui viitor care încă nu e aici. Când weekendul imaginar se încheie, mulțimea dispare. Gândacii vin înapoi. Buștenii rămân umezi. Ceea ce persistă nu e fuziunea, ci natura care privește înapoi, păstrând în memorie gesturile tale și disponibilitatea de a încerca din nou.